Sunt momente in care nu vreau sa stiu nimic. Singura problema ar fi inutilitatea ignorantei mele… daca eu refuz, prin puterea vointei mele, sa ma opun cunoasterii (i)mediate, nu inseamna nicicum ca undeva se vor resimti pierderi iremediabile.. eu, adica vointa mea, setea mea de cunoastere, sunt lipsite de insemnatate in imperiul epistemic, asimilat aproape empiric… spun aproape empiric, pentru ca intr-o lume multidirectionala, fragmentata de curente vechi si noi, despartita de paradigme autosuficiente, continuta de monada suprema, nu poti sa ai pretentia unei cunoasteri in adevaratul sens. Intr-o astfel de lume, in care informatia loveste valuri valuri, in care timpul de reactie este semnificativ inferior primului contact cu informatia, nu poti decat sa devii “adaptabil” in sistemul propriu de asimilare. Cunoasterea personala sufera o profunda denaturare, principala cauza fiind imposibiliatatea de a suporta un bagaj informational mai avansat decat instrumentele folosite pentru modelarea lui.

Cand intelectul tau este expus informatiei mult peste limita normala, cand viteza cu care informatia capata materialitate si devine parte integranta din viata tuturor, cand devine cuceritoare si limitativa, pot aparea probleme colaterale – una din ele poate fi deficienta orientativa – intr-o lume sufocata de dialog (i)mediat nu poti sti cu certitudine de care parte a baricadei te afli. Granitele sunt foarte fine, credintele pot capata iz de opinii meticuloase, principiile se pot relativiza in ton cu eficientizarea rezultatului, solutiile pot deveni dintr-o data directii intentionate, partinitoare. Intimitatea intelectului tau, in preajma informatiei proaspat asimilata, se poate estompa, pana acolo incat sa devina insuportabila, caraghioasa.

Cel mai grav efect al “crizei epistemice” este cu siguranta depersonalizarea, punerea individului consumator de informatie pe planul doi, demontarea unicitatii intelectului vazut ca filtru sintetic al cunoasterii. Daca nu esti in permanenta “online” in imperiul “cunoasterii cu orice pret” risti sa devii in secunda doi invechit, ineficient, obosit, uzat.. te trezesti dintr-o data ca ai un complex irefutabil, ca esti mic si inutil in preajma structurilor-gigant care misca rotile informatiei permanentizate..

Astazi nu m-am putut atinge de niciun canal de informare – as spune “de proasta informare” – astazi complexul meu a fost accentuat, am simtit ca trebuie sa ies un pic din joc, cu riscul de a fi expulzata automat de sistem… astazi am vrut sa fiu un pic singura. Cel mai tare m-a ingrozit sentimentul lasat de lipsa accesului la informatia imediata, turnata in reprize de structurile-gigant – nu poti sa fii, nu esti autentic. Altfel spus, esti cunoasterea ta, adica produsul finit al asimilarilor anterioare si viitoare, deci nu poti fi autentic pentru ca starile tale reflective sunt determinate de sistem.

Chiar daca sta sub semnul lui “actual” informatia nu este niciodata prezenta, ea apartine fie trecutului, fie viitorului. Cunoscand, intelectulu tau nu are timp sa fie, cu alte cuvinte nu are timp sa nege sau sa afirme, este lipsit de autonomie (temporala!). Ceea ce ramane in urma procesului asimilativ este un rezultat pronosticat/programat de structurile-gigant care misca informatia permanentizata.

Crezand ca pot fenta structurile-gigant, folosindu-ma de sensibila autonomie a intelectului, mi-am inteles cu atat mai limpede infrangerea. Nu stiu cand sau daca-mi voi accepta infrangerea, cert este ca vointa mea nu este libertatea mea…

In final, intentia de a ma proteja impotriva structurilor-manipulative, cele care ne furnizeaza o cunoastere-calup, este tot parte a complexului proaspat institutit, acela al inutilitatii, al infrangerii, al capitularii sinelui…

Uneori ma intreb de ce revin la spatiul asta atat de ingust si de neprietenos… de ce nu-mi ajung cele cateva zeci de minute pe care le impart cu ceilalti.. de ce perseverez in straduinta de a resuscita acest spirit desucheat care este blogul meu.. chiar daca trec zile sau saptamani peste ultima insemnare, in fiecare dimineata intru aici pentru a consimiti statorniciei literelor, trairilor, momentelor impietrite inlauntrul virtualului fragil. Intru aici, folosindu-ma de o parola si in spatele unor foneme atat de familiare, atat de “ale mele” sunt in siguranta.

Imi place ca locul asta, intr-un mod cat se poate de intamplator, este purtatorul unui nume, al unei identitati. Insemnarile incremenite in ecranul monitorului sunt marturia unei existente zbuciumate, febrile, palizi, evanescente, frematatoare dincolo, in spatiul neincapator al lumii vii. 

Cel mai important este ca ajungand aici inteleg foarte limpede datoria firii umane – aceea de a se manifesta in cel mai natural mod cu putinta, aceea de a fi ca o apa vie, printre ceilalti, prin ceilalti, intr-o sumedenie de forme si in definitiv intr-o concentrare de viata si de dorinta. 

De cele mai multe ori sunt in extremele firii - niciodata impacata, implinita, senina. Aici scriu cel mai adesea atunci cand sunt in extrema cea mai uracioasa, cea mai greu de purtat, cea mai istovitoare. Ramane o senzatie placuta aceea de a te putea intoarce intr-un cadru de timp ireversibil, chinuitor, orgasmic. ..

Nu vreau sa spun nimic, desigur.. constat numai cum trec orele si asta e preferabil dorintei de a le umple..

Singuratatea nu rezoneaza in social. Nu se intrepatrund si n-au o relatie de simbioza. Singuratatea egal singularitate, altfel spus “de unul singur” intr-un imperiu al zgomotuului sau al linistii. Vezi cum se ridica temple pentru noi religii, providente ale oranduirilor viitoare, vezi cum ceva esential se pierde, dimineata, cu primul tramvai spre niciunde. In 60 de secunde ai toate sansele sa intelegi, ai tot timpul sa te dezintegrezi si sa dispari. Singuratatea este prezenta anulata. Prima data cand mi-a fost frica de moarte a fost atunci cand m-am rugat sa nu se intample niciodata moartea… cu riscul maturizarii mele precoce.

Rugaciunea e o perversiune domestica. Am vazut cu ochii mei cum zidurile catedralei din centru erau escaladate de leprosi, de demonizati, de religiosi – oameni cu frica de dumnezeu dar mai ales cu frica de oameni. Se stransesera intr-un murmur pervers, in pufoiacele lor jegoase, cu balele nesatioase atarnandu-le pe piept. Si se rugau. Langa ei prezenta mea complica universul acela tenbros, dezlanat, scheletic. As fi vrut sa nu fiu. Sufeream dintr-o data de o sensibilizare impusa. Ma straduiam sa nu particip. As fi vrut sa nu fiu acolo, sa nu decid asupra destinului lor, sa nu devin singulara. Asa am inceput sa fiu singura… in ziua aia corupta, cu prezente veniale, decazute. Singuratatea e o stare de spirit. Nu trece niciodata. Nu se vindeca. Nu se uita. Singuratatea nu rezoneaza in social.

Cineva m-a sfatuit la un moment dat sa nu uit de mine, de ceea ce pot face, de ceea ce pot oferi. Poate parea futil la prima vedere, un sfat ca oricare altul; se lega mai ales de “supracalitatile” mele de potentiala buna scriitoare. Atitudinea mea la momentul acela era promitatoare. Ii ofeream sperante lui, dar mai ales imi ofeream sperante mie. Ce fel de sperante, n-s sti sa spun…

Stiam doar ca undeva un viitor stralucit mi se infatisa… eram eu si puterea mea de cunoastere, eu si onoarea mea, eu si mintea mea, eu si sentimentul unei sigurante imprecise…

Acum traiesc acel inceput de viitor si nu e deloc asa. Nu am timp pentru ceea ce ar trebui sa fac de fapt. Nu am timp (inca) pentru scrisul meu, pentru mintea mea si nici pentru acea siguranta cuminte pe care ar fi trebuit sa o induc. Nu am timp pentru ceea ce ar fi putut/ ar putea deveni frumos. Sunt imprastiata intr-o mie de directii, pornesc la drum inarmata cu armele pentru o cu totul alta lupta si rareori sunt expresia propriilor mele ganduri – cele autentice, cele libere. Sunt complezenta, invidioasa, neonesta, meschina, salbatica, asociala, neadaptata. Sunt vicleana si interesata. Sunt deznadajduita. Sunt voit increzatoare.

Acest “voit”, aceasta obligativitate, aceasta trebuinta de a face mai degraba asa si nu altfel este ceea ce ma denatureaza, ceea ce ma indeparteaza de ceea ce ar trebui sa fiu. Lupta mea cotidiana este o lupta similara pentru alte milioane de indivizi. Unicitatea noastra nu se diferentiaza, nu se aplica unui fond deja existent, nu se distinge. Purtam aceleasi armuri si avem aproximativ aceleasi obiective.

Ceea ce poate parea initial o eficienta introspectie se dovedeste a fi o constientizare neputinciosa. Odata pornit, nu te mai poti intoarce. Ultimul meu obiectiv a fost dobandirea capacitatii de a fi accesibila, “vandabila”, comerciala. Am reusit. Si se pare ca procesul reprezinta adevarata provocare, faptul de a te incorseta intr-un ambalaj atragator nu aduce decat nerabdarea de a fi foarte repede consumat, aruncat inapoi in Mecanismul Urias al redefinirii materiei prime.

Ultima calitate dobandita in acest proces de socializare masiva, fortata si agresiva, care a reusit sa fie denaturant si cumva inversat – de la multiplu la unu – este claritatea gandului ca aportul meu, in oricare directie, pe orice plan, in orice privinta, este nula. Eu nu reprezint mai mult decat o suma de calitati si caracteristici sociale transpuse intr-o individualitate produsa de sistem si mentinuta de sistem. Sistemul este singurul care imi poate oferi dreptul la existenta. Daca sistemul, asa cum este obisnuit sa actioneze, inertial si neprogramat, hotaraste sa ma anuleze ca si entitate, sa-mi reconfigureze traseul existential, atunci voi deveni un produs nou, proaspat ambalat sau poate doar rembrenduit.

Eroarea individualitatii (ca si caracteristica a mintii lucide, presupus libere) este aceea ca graviteaza in jurul iluziei de libertate, de neparticipare, de diferentiere, de unicitate. Tot Sistemul, de altfel ingaduitor, iti ofera si acest drept – de a avea iluzii. Aceastea cresc si se dezvolta odata cu tine. Momentul cand te recunosti ca parte a sistemului este momentul in care esti salvat. Ca parte sistemica a Sistemului Global incepi sa capeti utilitate, “sa fii vazut”, sa ai o “identitate”. In eventualitatea in care continui sa traiesti agatat de iluzia libertatii si limitelor autoimpuse, esti destinat resetarii automate.

 
I do not sleep tonight
I may not ever
The sins of the past have come
See how they sit down together

Outside my window
Outside my door
And I know the reason what theyve all come here for
You my love
My sweet, sweet love
Are what its all because of

Surrender is easy
I know you do me no harm
But your innocence haunts me
The most fatal of charms

Oh I must have done some wrong
On a dark and distant day
For I know full and well tonight
This is how that I must pay

And you my love
My sweet, sweet love
Are what its all because of
You my love
My sweet, sweet love
Are what its all because of

Azi mi-am cumparat doua carti: Suferintele tanarului Werther, pe care, spre rusinea mea, nu am citit-o si Minima moralia a lui theodor adorno, de a carei existenta, spre rusinea mea, nu stiam – pana acum m-am rezumat la moralia lui plesu, care ramane o carte de capatai.

Bineinteles ca nu intereseaza pe nimeni in mod special achizitia mea vadit “culturala”, tinand cont de faptul ca in fiecare zi oamenii isi cumpara carti, ca sunt cumparate deci sute sau mii de carti zilnic si ca acest lucru face din achizitionarea unei carti un lucuru derizoriu.

Ceea ce e special la achizitia de azi este tocmai caracterul aleatoriu al actului cumpararii unor carti. Mi-am cumparat cele doua carti ca si cum mi-as fi cumparat rosii din piata, pe fuga, intamplator ratacita in Diverta, cantarindu-le, masurandu-le cu privirea de departe, apropiindu-ma numai atunci cand un titlu era suficient de atragator, rasfoindu-le rapid ca pe niste perechi de pantaloni pe care-i probezi cu aerul banal al domnisoarei care “tine la vestimentatie”, hotarandu-ma in final asupra unor titluri care nu erau nici mai bune nici mai proaste decat cele ramase in incremenirea raftului librariei.

Cartile si-au pierdut caracterul infailibil, pozitia de neinlocuit in randul lucururilor care conteaza in viata unui individ. Cartile vin in valuri valuri, te raportezi la ele ca la niste necesitati zilnice; ai nevoie de ele ca sa nu pierzi firul, ca sa fii la zi cu informatia, cu povestile, cu tendintele. Le atribui, fara sa vrei, calitati de care nu au nevoie, care mai mult le imputineaza, care nu le ajuta sa devina reprezentante ci dimpotriva, care le transforma in mijloace prin care poti dobandi eficienta; cu alte cuvinte, le transformi in ustensile care, bine manuite, iti pot garanta o pozitie decenta pe scara social-economica, cunoscuta sub numele de “status”.

Cand am iesit din librarie cu cartile sub brat m-am intrebat pentru ce le-am cumparat de fapt? ce nevoie aveam de ele? care era lucrul pe care il puteam sustrage cu finete din ele si la care nu as fi avut acces fara ajutorul lor? de ce, in ziua asta calda si tarzie nu le-am primit ca pe un dar binemeritat? de ce nu m-am bucurat de ele ca de o sansa nemaiintalnita? de ce nu le-am pretuit forma si culorile desenate intre limitele mainilor mele? mergeam cu ele mai departe. dar unde mergeam?

Scriu aici despre actul vanitos al cumpararii celor doua carti pentru ca nu vreau sa fiu ceea ce devin. Nu vreau sa am nevoie de cartile mele pentru satisfacerea unor cerinte (nici macar nevoi!) bazale; aspir la un alt fel de relatie cu cartile mele; vreau sa nu-mi pun toata nadejdea in ele, vreau sa nu devin cuceritoarea lor, vreau sa nu le simplific coborandu-le in vacarmul strazilor, intersectiilor, aglomerarilor urbane, vreau sa nu le supun unui ritual inutil de adaptare la “cerintele pietei”, nu vreau sa le stric delicatetea.

Mergand cu cartile la brat mi-am adus aminte de critica de intampinare - o voi spune – critica de intampinare e o curva care “presteaza servicii” in numele unei cauze care o justifica si o spala de tot necuratul. Critica de intampinare apeleaza la carti ca la acele ustensile de care vorbeam, le manevreaza, le selectioneaza, le grupeaza, dar mai ales, garanteaza pentru ele.. din punctul de vedere al criticii de intampinare, cele doua carti ale mele erau in siguranta, erau cumparate dintr-o nevoie ignoranta. Cumpararea lor nu era planuita; faptul ca ele se aflau in mainile mele nu era rezultatul unei actiuni planificate si finalizate; parcurgerea lor imi parea cea mai dulce. Nu aflaseam de la criticii de intampinare “daca sunt rezonabile sau nu”, nu fususera supuse niciunui canon, niciunui top.

Cel mai important mi se pare modul in care te raportezi la lucururi, intentia cu care te apropii de ele. Cu lucrurile care vrei sa devina ale tale trebuie , mai ales, sa fii sincer. Azi am fost personajul unei povesti scurte, fara a-si pierde din frumusete; am inteles ca in momente ca cele in care iti cumperi o carte, momente care nu aduc nimic special secventelor cotidiene care alcatuiesc propria ta viata, nu mai ai nevoie de nimic altceva care sa te completeze. Cu doua carti in maini, cu indarjirea de a penetra forfota bulevardelor si cu perspectiva unei vieti minore si totusi castigate, poti spune ca traiesti o usoara fericire suficienta…

In societate, ca si in relatiile cu cei apropiati, cel mai acut sunt resimtite efectele prejudecatilor. Cand esti antrenat intr-o discutie, care presupune inainte de toate respectarea punctului de vedere al preopinentului, totul merge struna, pana la proba contrarie – cea a dialogului prejudecatilor.
Disecand corpul prejudecatilor putem avea acces la fascinanta lume a ideilor, care, sedimentate de-a lungul timpului in masa personalitatii umane, pot crea distorsiuni ale realitatii, ale adevarului, ale evidentei. Prejudecata este forma de rationament care, pentru ca nu face apel la niciun element exterior atunci cand isi formuleaza discursul, are toate sansele sa se insele. Prejudecata are, de aceea, un caracter nonempiric. Baza ei factuala vine din aceea ca ceva, la un moment dat, s-a intamplat mai degraba asa si nu altfel, ceea ce inseamna ca sub niciun aspect nu s-ar putea intampla, intr-un moment viitor, altfel decat s-a intamplat deja. Prejudecata aduce evidenta in pragul unei coincidente nefericite.
Gandind in limitele determinismului istoric, prejudecatile ar fi un un ciclu nesfarsit de efecte relevate de aceleasi cauze; altfel spus, gandirea despre ceva inauntrul gandirii despre gandire

Problema in fata prejudecatilor este ca nu stii la ce sa te astepti. Receptorul tau se poate transforma oricand in emitator, iar judecatile lui, emise de o sursa nescunoscuta tie (sursa acumularilor lui anterioare), nu au decat in mica masura legatura cu ceea ce ai emis tu cu doar cateva secunde in urma. Astfel, suntem constransi sa credem ca problema comunicarii, in termenii intelegerii bilaterale, este de fapt problema diferentelor de cunoastere, a diferentelor de status, de rasa, de mediu si, in esenta, este o problema venita din conflictele acumularilor anterioare, deci a prejudecatilor. Ca sa poti intelege si accepta punctul de vedere care ti se ofera, este nevoie de o vedere foarte laxa, de un soi de independenta de propria ta minte care concepe neintrerupt judecati analitice si sintetice, devenite ulterior corpul cunoasterii tale. Or, nu poti avea o independenta absoluta fata de mintea ta, ea fiind cea care-ti orinteaza judecatile analitice si sintetice; Nu poti sa diferentiezi si sa emiti judecati asupra fenomenelor generale si particulare si in acelasi timp sa ai capacitatea de a-ti intelege interlocutorul, oricat de bine intetionat ai fi.
Epistemologia poate fi mai ales teoria care imparte cunoastere in doua parti : o cunoastere imediata, empirica, practica si o cunoastere fenomenala, greioaie, intinsa pe timp, relationala, determinata.
Pre-judecata apartine celui de-al doilea nivel al cunoasterii. Ea se naste pe corpul fertil al cunostintelor acumulate dar insuficient asimilate. Mintea umana nu detine si nici nu poate concepe o retea in care fiecare cunostinta noua sa fie prelucarata si integrata intr-un compartiment care sa se ocupe cu sortarea ei, apoi redistribuita, disecata, comparata, din nou redistribuita, reamenjata, inserata intr-un compartiment nou care sa se ocupe cu resturile de cunoastere carora nu li s-a acordat atentia cuvenita in compartimentele bazale, si tot asa, pana ce cunostinta ultima obtinuta, noua, sa poata ocupa locul care i se cuvine in cadrul mental care o contine.
Astfel, prejudecatile sunt niste judecati asaltate de numarul infinit mare al cunostintelor noi care lovesc intelectul. Simplificand, exista la nivelul centrilor nervosi compartimente special amenajate pentru a primi stimuli noi, cunostinte noi si alte compartimente unde sunt stocate deja cunostintele primite si prelucrate ca atare. Fenomenul de “prejudecata” intervine atunci cand in compartimentele destinate cunostintelor prelucrate deja (sa le numim judecati normale), dau buzna cunostinte noi care imediat sunt procesate, insa, inainte de a se finalizia procesul prelucrarii lor, acestea sunt invadate de alte cunostinte noi, astfel incat procesul natural de prelucrare a stimulilor/cunostintelor se transforma intr-o acaparare si pervertire a cunostintelor prelucrate (deja existente). Nemaifacand fata numarului mare de cunostinte care sunt repartizate gresit pe compartimente, creierul uman emite parajudecati, un soi de judecati pilon, insuficient dezvoltate.
Cu cat numarul cunostintelor noi care invadeaza cunostintele aflate in proces de prelucrare este mai mare, cu atat riscul ca prejudecatile sa fie predominante este mai mare.
La nivel de individ nu se poate vorbi despre un comportament normal in ceea ce priveste numarul judecatilor nefondate emise de creier. Relatiile sociale, implicit cele personale, continute si reprezentate de relatiile afective, sunt relatii aflate la incidenta prejudecatilor individuale. Colapsul interindividual, intercultural sau intre civilizatii se datoreaza acelorasi factori interni, care tin de o structura primara a creierului uman raporatata la noua structura sociala, umana, tehnologica care i se impune sau opune.
Pentru a intelege impactul colosal produs de aceste judecati pilon, insuficient dezvoltate, in relatiile interumane, este nevoie de o analiza separata pe toate sectoarele evolutiei social-umane. Este singurul mod in care pot fi depistate deturnari comportamentale, psihologice, sociale. Singurul mod in care viata, “vazuta cu de-amanuntul”, poate fi inteleasa la nivel macro, dar mai ales, singurul mod in care pot fi prevenite sau tratate conflictele intre prejudecati vazute ca stimuli declansatori ai marilor dezastre.

cel mai infam lucru pe care-l porti cu tine e propria ta memorie. ea secreta in liniste fluxuri nervoase care te preteza la cele mai neinchipuite acte. memoria ta te coboara pe muchiile obscenitatii si tot ea te lasa sa te odihnesti pe un wc, langa o fereastra deschisa, toamna, cand crezi ca nu mai e nimic de facut. memoria ta te absoarbe din vacarmul social cu termite bipede care se misca care-n cotro si tot ea te injoseste in intimitatea unui gand ud – pe cine sa  mai posezi, pe cine sa lovesti, ce sex sa pervertesti, ce gura sa violezi, pe cine sa deconspiri si tot asa.. memoria ta singura le face pe toate sa fie perfecte.

ati vazut vreodata un om absolut singur? - nebunul, cel care monologheaza dinapoia unor piete urbane, intesate de mutre provinciale, singure, surde. o lume surda pe care-o prinde dintr-o privire, odata cu picaturile de ploaie care se preling pe burlanele acoperite de muguri verzi. 

ati inteles adevaratul sens al durerii? – este chiar zgomotul mineral al pamantului care geme sub apucaturile perverse ale robotilor pe patru roti. o roata intepenise intr-o gura de canal de unde iesea un abur dens, venit parca din fundul pamantului. ai fi zis ca pamantul e un plaman bolnav.

ma intorc printre cei care vad normalitatea ca pe-o cutie de conserva: e fara termen, e valabila cat mai mult, oricand. si e la indemana, asta mai ales..

cand vezi pe cineva murind, primul gand este cu privire la propria ta viata. cum e? intre ce limite? o mai tarasti asa atat cat trebuie? trebuie la o adica sa te saturi, sa nu fortezi necuviincios mana destinului. pana la urma, daca e sa fie… 

o limba rosie si aspra care linge ultimele rani, bube, puroaie. cineva vomita dupa un colt. ultima betie si euforia de dupa. mai intai te pregatesti pentru normalitate. te feresti sa le arati celorlalti ca ti-e la fel de  frica de moarte.

ultimul gand adus de memorie in analele sufletului: viata e oricum pasagera si inutila.

natalie cole si o noapte domestica. in amortire aproape ca iti place amorul prelungit pana la sange. un afara hibernal care ne face sa ne gandim la propriul adapost ca la o minune ultima. si suntem fericiti. natalie cole ne prelungeste agonia si e cald si ne soptim amintiri placute despre toamna. eu stiam mai de mult ca-mi voi descoperi trupul alb si usor si ca el mi-l va mangaia. sunt ani distanta pana la ultimul gand despre ultima toamna care avea sa fie exact asa. sunt la adapost si pentru cateva clipe fericirea e ceva intre ultima respiratie, ultima dezlipire de buze, ultima incordare, ultima supunere, ultima juisare si gandul ca toate astea mi se intampla mie, de-adevaratelea..

• Cand ne-am despartit, acum 2 ore, 40 minute si 25 de secunde, ea mi-a sugerat increzatoare sa merg acasa, sa ma linistesc si sa scriu. Stia ca singurul mod in care mi-as putea gasi “linistirea” ar fi scrisul. A continuat sa vorbeasca, cu nonsalanta-i cracteristica, despre aceleasi elemente cotidiene care ne deranjeaza la comun si care, ca un liant bolnavicios, ne atrage, ne uneste si ne indeamna sa devenim si mai mici si mai neputincioase in fata evidentelor care atesta inegalitatea sociala.
• Eu ma linistesc in scris. Imi pare totusi o ciudatenie faptul ca este pentru prima data cand ma gandesc la lucrurile care-i produc ei placere, la ceea ce o bucura, la ceea ce o distreaza atunci cand eu nu sunt de fata. Poate pentru ea trecerea timpului este o inertie crescanda care rabufneste in spectaculosul unei sarbatori anume; sau poate, dimpotriva, timpul este ceva la fel de greu de suportat ca si gandul ca ne-am putea masura existentele in ani lumina, in antiore, antiminute, antisecunde, adica ceva care sa se opuna notiunii de timp, sa o dizolve in masa amorfa a cumplitei vesnicii. Inteleg acum ca daca n-ar fi timpul, am fi cu mult mai tristi.
• Si iata ca m-am intors, asa cum m-a sfatuit, acasa, desi locul asta, deja de ceva vreme, nu-mi mai spune mare lucru. Aspectul absolut intamplator legat de “acasal” meu vine din nevoia de a sti ca ma pot intoarce intr-un loc sigur, neschimbat, intelegand prin aceasta un loc care nu va disparea niciodata, care nu va deveni la un moment dat inlocuibil sau care nu se va denatura prin absenta obiectelor elementare prezente intr-o casa obisnuita si absente cu desavarsire, chiar si sub forma de “planuri de viitor” din casa mea; Acasa este/sau ar trebui sa fie un loc care pur si simplu nu te priveaza de bucuria de a privi ore in sir in tavan, de a-ti fixa un punct prin care sa vezi un suvoi de evenimente care s-au petrecut sau care urmeaza sa se intample, cu obedienta si fidelitatea lucrurilor care se intampla mai degraba asa si nu altfel.
• Iata-ma, asadar, in tihna unui loc care, desi nu reprezinta “acasal” meu, este totusi un loc suficient de singur, de ferit, un loc in care fabulosul propriei unicitati sa nu vina peste mine tavalug ci treptat, sa ma obisnuiasca mai intai cu presimtirea ca eu, in mijlocul multimilor zgomotoase, frematatoare, bezmetice, tocmai eu, inauntrul imensitatii care inseamna natura umana si sociala, a regulilor, a nevoilor, a curselor, a premiilor, a dorintelor, a sufletelor, eu sunt aceeasi cu cea care trece prin toate cu seninatatea ultimului venit. Tocmai acest eu, acesta constiinta de sine interogativa, acest sine pervertit la tendintele sociale este, in ciuda contextului, mecanismul care ma salveaza de mine si de ceilalti.
• Dinauntrul unor pereti aproape perfecti in verticalitatea lor, ingropata in evidenta unicitatii si, totodata, a propriei vieti lipsita de insemnatate, pot percepe, clar si distinct, ca vina imperfectiunii acestei lumi nu vine dinauntrul ei, din oameni, din lucruri, din natura, ci imi apartine mie in totalitate. Sunt vinovata fata de lume prin indiferenta, prin delasarea, prin frustrarea, prin revolta, prin neumanismul, prin micimea cu care ma prezint lumii. Sunt vinovata fata de lume prin propria-mi neputinta. Dar mai ales, sunt vinovata fata de lume prin faptul ca ridic neputinta la rang de virtute.
• Fiecare dintre noi are nevoie de un acasa (macar surogat) unde sa mearga si sa se usureze pentru cateva ore de ura fata de lume. Aici, “acasa”, ma simt eliberata de toate caznele pe care altfel societatea mi le pune in carca si pentru care trebuie sa dau dovada de responsabilitate si recunostinta. Insa singura mea responsabilitate este raportata la conservarea de sine si singura recunostinta, pe care-o percep ca atare, este cea pe care-o port unui Sine strangulat de necesitatile sociale. „Acasal” surogat aduce cu sine linistirea, adica acea stare in care, pentru cateva clipe, las deoparte masca si armura. De aici, dinauntru, ma gandesc inca la ceilalti, insa nu cu ura ci cu compasiune. Cea mai profunda compasiune o am pentru mine, pentru ca sunt atat de neputincioasa afara si atat de stoica si nepartinitoare inauntru.
• De la greci am ramas cu un fel de stare mediana. Acea stare tunel sau punte care incearca sa menajeze Sinele, sa-l obisnuiasca cu decorul gri al vietii si sa-l inarmeze cu rabdare si intelepciune pentru infruntarea unor situatii sau naturi altfel decat el. Aceasta stare mediana se regaseste azi in interiorul uni loc cald, primitor, pe care cei mai multi il numesc acasa.
• Pentru mine starea mediana este starea in care ii pot infrunta pe ceilalti si pe mine fara a viza neaparat o finalitate, un verdict. Starea mediana este singura forma de normalitate pe care-o percep intr-o lume in care nici macar vinile nu sunt distribuite echitabil.