Nu am verva, nici stil si nici macar o anumita gandire orientata spre ceva… Nu am nimic semnificativ pe care sa-mi odihnesc tampla si cateodata serile  par ca seamana cu o pasare mare zburand anapoda cu aripile indoite.

Ma napustesc asupra lucrurilor  din dorinta de a fi cuceritoarea lumii si ma razboiesc cu nenumarate umbre si niciodata nu razbesc la lumina si incepe o alta lupta, mai apriga decat ultima si cu mult mai personala…  mai neincapatoare in cumintea si inceata mea viata.

Astazi o usoara nesiguranta m-a traversat in periplul meu spre taramuri mai vii;  acolo viata este construita dintr-o singura parte de tarm si de cer, o parte care sta lipita de suflet si care te dezbraca de prejudecati, mituri sau simboluri care nu sunt decat o falsa proiectie a fericirii..

Daca as sti cum, as traduce altfel frica mea cotidiana si ziua insorita de dincolo de fereastra si amortirea mea si incremenirea literelor pe monitor si iluzia unei vieti mai bune undeva in viitorul incert al contopirii unor minti asemenea, ascutite si fragile in acelasi timp…  Daca as sti cum, as amana fatalitatea clipei de fata… as ingenunchea in fata celui apropiat si i-as marturisi secretul meu cel mai profund, cel de care ma tem si ma rusinez, si marturisindu-i, l-as iubi pentru simplitatea acceptarii lui…

Ce este intelegerea daca nu o comuniune de doi?.. Ce este suprafata unui lac daca nu oglindirea unui chip din care evadeaza amintiri si intamplari si chipuri  prafuite, neclare, sterse…

Daca as sti cum, as spune totul intr-un fel care sa faca lucrurile sa tremure..  as vorbi despre simplitatea lucrurilor, despre invatare, despre serile intunecate in serpuirea unor strazi urbane, despre micimea unui suflet, despre reiterarea unor gesturi devenite familiare prea repede, despre cumintenia pasilor grei in parcurgerea unor distante haotice, despre infinitatea tintei..