Am gasit zilele trecute cateva poeme vechi, pagini de eseu, fragmente incestuoase scrise pe foi galbene – timpul nu omite nimic, raman urme fine, circulare, cat mai “ale tale” , astfel incat recitind randurile instrainate ai senzatia ca stai de vorba cu un mort, cu o pata de sange, cu o identitate obscura, neinteleasa. Cu toate ca le scrisesem intr-o alta epoca, foile galbene imi apartineau intr-un mod ciudat – tineam in maini marturia altcuiva, disperarea si tristetea altcuiva, e cert ca erau pe alocuri molipsitoare, insa nu-mi puteam pierde vremea cu lucruri care n-ar fi iesit niciodata din matca lor, idei care nu s-ar fi insufletit niciodata sub bolta unei practici monumentale. Dintr-o data mi-am amintit ca trebuie sa schimb asternuturile, sa gatesc ceva rapid, sa-mi programez telefoanele pe care le mai aveam de dat si apoi sa dorm ca sa ma trezesc iarasi – motivatia continuitatii – o superficialitate debusolanta.

Am lasat paginile albe si am uitat odata cu ele fiinta bizara care se intorsese dintr-o alta lume ca sa ma mustre. Mi-am urmat ritualul nocturn fara sa ma gandesc o secunda ca fusesera candva asfintituri atat de rosii ca puteai sa tai in sange cu degetul pe suprafata lor sau ca cineva traise candva o suferinta nemaipomenita vazandu-si chipul desfigurat in oglinda – chipul reflectat in oglinda era al unui om care se privea pentru prima data dupa multi ani; se spune ca trecuse o eternitate pana ce omul se intorsese in sfarsit catre sine si atunci oglinda, in claritatea-i desavarsita, i-a luat odata cu infatisarea si ultimul lucru care-i ramasese – vederea; in cateva clipe omul a devenit singur intr-o mare de lucruri si fiinte care i se infatisau intr-o culoare difuza, galbena, selenara.

Mi-am amintit de acele foi razletite in “coltul intelepciunii” – acolo unde stau cartile si alte lucrari si am cautat in ele fiinta obscura si sovaitoare; abia dupa ce am citit cateva sute de pagini, fara vreo ordine anume, texte lipsite de coerenta, cuvinte dezlanate, rupte din frazele matca, mi-am adus aminte de cateva imagini ascunse inapoia constientului, imagini care-mi recompuneau trairile de altadata si peste fiinta aceea obscura se interpuneau infatisarea mea si ideile mele – intocmai cum le lasasem, intr-o ordine sensibila – deodata toate acele scrieri atemporale, fara inceput si sfarsit, dobandeau un inteles anume – fiinta aceea obscura si sovaitoare era acolo ca sa le recunoasca.