Cea mai mare scapare e disperarea. Momentul in care incepi sa intelegi ca totul incepe si se termina cu dezgustul de tot. N-am un reper anume incercand sa definesc spatiul fin dintre memorie si lipsa unui loc cald unde sa-mi odihnesc sufletul.

Nu poti sa intelegi cu adevarat decat daca esti acolo, inauntru sau foarte aproape… nu poti sa-ti definesti propriul mecanism de intelegere decat daca-l adaptezi la fenomene exterioare, daca-l integrezi in normalul social, daca-i impui norme. Nu poti sa intelegi cu adevarat decat daca renunti brusc si iremediabil la etica selectiva a existentei pur pragmatice.. oricat de mult iti doresti sa te defineasca, etica pragmatica este o dimensiune imposibila, opusa principiilor existentei tale nealterate.. de aceea, nu poti sa intelegi cu adevarat decat atunci cand renunti la morala lumii asteia.

Daca incerc sa spun mai mult deja nu s-ar mai intelege nimic. Sa refuzi legitimitatea singurei lumi inseamna sa confirmi o alteritate, o dimensiune superioara sau inferioara, ORICUM alta decat cea care traseaza conturul fiintei tale.

Sa imbratisezi INSINGURAREA ca pe singura optiune valida, sa te trezesti, sa percepi in mod absolut tandretea unei zile nascuta din dorinta ta de a mai fi inca putin, sa simti fiecare madular al trupului cum tinde sa imbratiseze lumina, sa te amuzi si sa te intristezi privind un rasarit tarziu, sa te gandesti ca nu vei face fata oricum, ca nici macar lumina, in infinitatea de posbilitati care-o compun, nu e vesnica, sa te descurajezi involuntar chiar in mijlocul unei clipe vii, fierbinti, frematatoare, sa simti prin toti porii izul unui inceput sacrificat, sa joci in acelasi cerc cu indeterminarea, sa presimti o clipa si mai mare care cuprinde cu totul viata ta si clipa ta si pe toti ai tai, sa -ti simti dimineata fugind cu o viteza imperceptibila, sa nu te dezmeticesti decat la capatul clipei, sa vrei sa te inchizi inapoia privirii care a cuprins toate lucrurile, toate locurile si momentele si frunzele in bataia lenesa a vantului, viitoarele tale amintiri, sa vrei sa stapanesti mecanismul timpului, sa ceri clipei sa se opreasca, sa fii capabil de un sacrificiu divin, sa ierti si sa uiti, sa curpinzi nefiinta cu suflul tau, sa vrei sa fii pierdut in amanuntimea unei zile obisnuite, in dinamica obscena a memoriei, in tandretea unei clipe nemaiintalnite…