nu pot sa scriu doua fraze fara sa ma gandesc ce as fi fost in lipsa lor.. deznadejdea de a nu-mi putea salva propriile idei… trebuie sa fac totul singura – asta e de departe singurul lucru bun.. pe cioran l-am vazut plimbandu-se pe aleile largi pline de castani.. era singur si nu se putea abtine.. mie imi vine sa fac acel lucru.. daca m-ar sti cineva ar veni imediat sa ma salveze cu un sfat. nu pot sa fiu nici macar cateva clipe fara sa am senzatia cumplita ca incep sa seman cu ceva.. daca as fi amanat cat mai mult momentul nasterii – o nedefinibila eliberare la inceput – o anevoiaosa obisnuire cand incepi, in sfarsit, sa traiesti.. pe bunicul l-am uitat intr-o dupa-amiaza cu soarele stralucitor, avea ochii vii si se intreba neicetat asupra vitei de vie care ne dadea umbra… n-am mai spus nimic de atunci, n-am mai incercat nimic..

acum nu ma mai grabesc… e ca si cum as astepta un inevitabil dezastru, o ruptura, o pierdere, o sfarsire ceva.. toata fericirea clipei de fata rezoneaza in aceasta asteptare… nu-mi doresc decat sa se intample asa cum arata presimtirea, altfel ar insemna ca nu ne mai putem increde in nimic..

nici macar nu stiu daca ii face bine bunicii o alta memorie, una noua, nepurtata.. in preajma unei astfel de memorii proaspat instituite sentimentul innebunirii apare firesc si dintr-o data nu-ti mai recunosti numele si nici dumnezeul..

daca nu pot sa mai scriu e din prea multa deznadeje.. frica ma acopera, ma justifica.. frica e tamaduitoare..
daca nu pot sa mai scriu e din prea mult plictis, aproape ca am uitat cum e sa fii surprins, sa vezi cu ochii tai neasteptatul, imprecisul..

vanez viata altcuiva si nu ma straduiesc sa ascund asta..

am in fata un tablou continut de aparenta lui nesfarsire.