senzatia lasata de ideea ta este ca incerci sa ma incluzi intr-un scenariu care, nu se stie din ce ratiuni, nu ma poate cuprinde (as fi spus sustine). Nu exist intr-o paradigma atat de coplesitoare ca cea infatisata de tine mai sus, nici macar nu sunt atat de convinsa ca rationamentul meu anterior prezentat isi are fundamentul lui axiologic.
CRED ca locuiesc o lume cu mult mai saraca, cu mult mai palida, cu mult mai neintentionala. Si, de ce nu, cu mult mai reala… acea fata inversa a lumii pe care-o compui tu in jurul unei idei este una care nu se percepe si nu doar atat, una care nu se intuieste. Pendularea intre cele doua lumi da toata frumusetea “starii personale de rau”. In ceea ce ma priveste insa, ma vad nevoita sa accept o singura varianta a lumii, o lume care ma compune si descompune, aceeasi lume, niciodata alta. Constiinta faptului ca locuiesc exact aceeasi lume in momentul traversarii unei stari personale de rau este singura identitate-liant intre mine si aceasta lume. Ideea ta imi sugereaza o forma abstracta de convietuire a fiintei cu nefiinta, a memoriei cu uitarea, la fel de mult imi sugereaza o impanare a irealului (lumea inversa) cu arta, or eu nu pot sa percep un plan doi care sa fie finalul ideal al lumii de aici (o lume inversa), in care sa nu fiu obligata sa-mi iau medicamentul. Ce vreau sa spun este ca tocmai presimtirea unei starii personale de rau este dovada resemnarii cu o astfel de lume…o lume ireductibila, vie, impersonala, banala, neinversa..