Cineva m-a sfatuit la un moment dat sa nu uit de mine, de ceea ce pot face, de ceea ce pot oferi. Poate parea futil la prima vedere, un sfat ca oricare altul; se lega mai ales de “supracalitatile” mele de potentiala buna scriitoare. Atitudinea mea la momentul acela era promitatoare. Ii ofeream sperante lui, dar mai ales imi ofeream sperante mie. Ce fel de sperante, n-s sti sa spun…

Stiam doar ca undeva un viitor stralucit mi se infatisa… eram eu si puterea mea de cunoastere, eu si onoarea mea, eu si mintea mea, eu si sentimentul unei sigurante imprecise…

Acum traiesc acel inceput de viitor si nu e deloc asa. Nu am timp pentru ceea ce ar trebui sa fac de fapt. Nu am timp (inca) pentru scrisul meu, pentru mintea mea si nici pentru acea siguranta cuminte pe care ar fi trebuit sa o induc. Nu am timp pentru ceea ce ar fi putut/ ar putea deveni frumos. Sunt imprastiata intr-o mie de directii, pornesc la drum inarmata cu armele pentru o cu totul alta lupta si rareori sunt expresia propriilor mele ganduri – cele autentice, cele libere. Sunt complezenta, invidioasa, neonesta, meschina, salbatica, asociala, neadaptata. Sunt vicleana si interesata. Sunt deznadajduita. Sunt voit increzatoare.

Acest “voit”, aceasta obligativitate, aceasta trebuinta de a face mai degraba asa si nu altfel este ceea ce ma denatureaza, ceea ce ma indeparteaza de ceea ce ar trebui sa fiu. Lupta mea cotidiana este o lupta similara pentru alte milioane de indivizi. Unicitatea noastra nu se diferentiaza, nu se aplica unui fond deja existent, nu se distinge. Purtam aceleasi armuri si avem aproximativ aceleasi obiective.

Ceea ce poate parea initial o eficienta introspectie se dovedeste a fi o constientizare neputinciosa. Odata pornit, nu te mai poti intoarce. Ultimul meu obiectiv a fost dobandirea capacitatii de a fi accesibila, “vandabila”, comerciala. Am reusit. Si se pare ca procesul reprezinta adevarata provocare, faptul de a te incorseta intr-un ambalaj atragator nu aduce decat nerabdarea de a fi foarte repede consumat, aruncat inapoi in Mecanismul Urias al redefinirii materiei prime.

Ultima calitate dobandita in acest proces de socializare masiva, fortata si agresiva, care a reusit sa fie denaturant si cumva inversat – de la multiplu la unu – este claritatea gandului ca aportul meu, in oricare directie, pe orice plan, in orice privinta, este nula. Eu nu reprezint mai mult decat o suma de calitati si caracteristici sociale transpuse intr-o individualitate produsa de sistem si mentinuta de sistem. Sistemul este singurul care imi poate oferi dreptul la existenta. Daca sistemul, asa cum este obisnuit sa actioneze, inertial si neprogramat, hotaraste sa ma anuleze ca si entitate, sa-mi reconfigureze traseul existential, atunci voi deveni un produs nou, proaspat ambalat sau poate doar rembrenduit.

Eroarea individualitatii (ca si caracteristica a mintii lucide, presupus libere) este aceea ca graviteaza in jurul iluziei de libertate, de neparticipare, de diferentiere, de unicitate. Tot Sistemul, de altfel ingaduitor, iti ofera si acest drept – de a avea iluzii. Aceastea cresc si se dezvolta odata cu tine. Momentul cand te recunosti ca parte a sistemului este momentul in care esti salvat. Ca parte sistemica a Sistemului Global incepi sa capeti utilitate, “sa fii vazut”, sa ai o “identitate”. In eventualitatea in care continui sa traiesti agatat de iluzia libertatii si limitelor autoimpuse, esti destinat resetarii automate.