O realizare personala
Este o lupta,bineinteles; Si ca in orice lupta, raman si victime – victime directe, victime colaterale, victime firesti.
Nu pot sa nu ma intreb cat de onest este deranjul pe care il provoaca normalitatii realizarea ta personala… Credeam ca unica realizare a fost sa ajung la acest moment de maxima luciditate, cand autoanulandu-mi ” avantajul personal” am lasat sanse egale tuturor existentelor. A vedea constiinta de sine nu ca pe un “plus” ci ca pe un bun prilej de “egalitate”, a fost prima mea realizare personala. O adevarata realizare personala nu poate fi expusa, ma gandeam, – ea se realizeaza lent, discret, revelatoriu si neevenimential; intr-o tacere interioara, exploziv si reprezentativ fiind doar evenimentul care o insoteste. Despre acest eveniment care o reprezinta(insoteste) as vrea sa pot sa spun cateva cuvinte: participam (de ce participam?) la un concurs literar – juriul a hotarat in mod direct si transant ca proza mea e cea mai buna; juriul a hotarat ca nu mai e cale de intoarcere, ca sunt pe primul loc si desi foarte multe lucruri nu sunt in ordine, de-acum trebuie sa merg inainte, nu mai e timp de oprire, am intrat in competitie, am castigat pur si simplu, nenedreptatind nimic altceva; in sinea mea insa incepusem sa simp inoportuna o usoara mustrare, semn ca autentica realizare interioara nu coincidea cu jubilatia evenimentului;
Din pacate, lumea este din ce in ce mai mult ceea ce se vede, ceea ce se evidentiaza, ceea ce se exfoliaza – spun “din pacate” pentru ca de o buna bucata de istorie “evenimentul” nu mai e nici macar simultan cu cauza producerii sale – evenimentele aluneca de pe sansele declansarii lor, se ciocnesc unele de altele, se impletesc unele cu altele, reactioneaza, se personalizeaza, se dinamizeaza, isi declara dependenta si independenta, se incarca cu cat mai multa uitare in acelasi timp in care se umplu de o functionalitate autodobandita;
Cert este ca ele reusesc sa ne faca sa credem altceva… si eram atat de singura cand constatam asta incat primul impuls era sa ma arunc cu totul si neconditionat in evenimentul proxim cu speranta totala ca voi intalni altii ca mine, pe toti, de fapt, intr-o forfota generala de schimbare a domiciliului singuratatilor noastre. Asadar, simteam, era clar ca simteam; se incheia un mare capitol in propria mea realizare…
A urmat apoi al doilea stadiu: cel al intelegerii; sa intelegi de ce simti cand esti convins ca simtirea e totul, e o evidenta dovada de maturizare; a te maturiza inseamna a intelege instrumental misticul, mi-am zis; a te maturiza inseamna a intelege sa lasi atat de nerezolvate lucrurile, mi-am zis; a te maturiza inseamna a intelege ca precautia totala e cea mai grea carcera a lumii acesteia, ca cea mai gresita cale e parcurgerea tuturor cailor deodata; a te maturiza inseamna, in fine, ca nu-l relativizezi pe dumnezeu transmutandu-l de pe miracol pe sansa functionarii noastre (tale). Asadar, in ceea ce ma priveste, inteleg ca va urma un al treilea stadiu: cel al faptului ca stiu – Stiu, adica ma desolidarizez inevitabil de faptul ca inteleg; stiu, ma dezactualizez, ma inertializez, ma garantez, stiu ca pot sa inteleg; pot sa ma abandonez consacrarii, sunt protejata de riscurile puritatii ireconciliante a trecutului; Stiu, sunt incrustata in continuitate; contributia mea e anticipata, inregimentarea mea e calitativa, pot vorbi chiar de reciproca socializarii mele; Stiu, ceea ce inseamna ca totul a decurs corect; realizarea personala nu trebuie luata absolut ca atare, nu a fost vorba de o lupta, nu a fost vorba de victime, existenta nu este atat justificabila cat mai ales functionala, tacerea interioara nu pregateste neaparat clivajul gandirii pozitive, alunecarea evenimentului de pe sansa declansarii sale nu este decat o simpla defectiune tehnica, iar juriul despre care vorbeam, inainte de-a fi transant il vad acum de un esential pitoresc. Simt si Inteleg si Stiu asta.