Problema e ca stii atat de multe, tii atatea inchise in tine, incat atunci cand vrei sa le spui, sa le povestesti, sa le urli, toata logica lor, toata profunzimea si frumosul lor devin dintr-o data inutile.

Si nu e ca si cum ai fi renuntat la viata sau la lucrurile care te bucura, la emotie sau la incordare, ci pur si simplu nu-ti mai face atat de multa placere sa vorbesti despre ele, despre tine, despre relatia voastra adormita, tandra.

Daca ar trebui sa vorbesti despre orice altceva,  in orice moment al zilei, ai sti sa raspunzi imediat, cu siguranta celui care nu se mai teme de neadevarul spuselor sale. Dar cand vine vorba sa vorbesti despre ele, cand trebuie sa-ti indoi sufletul sub apasarea utlimelor clipe petrecute impreuna, cand e nevoie sa inchizi ochii si sa-ti reamintesti atat de limpede totul… clipa aceea devine innebunitoare, sfasietoare, inumana. Cand trebuie sa te sacrifici scormonind un pamant batatorit, cand iti umpli pumii cu tarana adormita, fierbinte, cand ultimul lucru pe care ti-l doresti e trezirea, cand incepi sa recunosti, sa atingi, sa respiri, sa cauti, sa nu te mai doara niciunde, sa imbratisezi adevarul clipei aceleia, adevarul lor…

Despre orice altceva poti vorbi cu placere, cu detasare, cu multumire, cu incantare; daca trebuie insa sa vorbesti despre ele, daca esti intrebat intr-un moment pe care il respingi cu disperare si pe care il primesti cu indoiala, daca trebuie sa te lasi prada gandurilor adanci, ademenitoare, susurului ascutit dinapoia memoriei, vietii aceleia pline, lupta ta cu ele e compromisa, infrangerea si o nesfarsita suferinta urmeaza sirului de amintiri dureroase.

Ceea ce se intampla cu tine atunci seamana cu o boala usoara care se agreveaza treptat, care evolueaza clipa de clipa fara sa o simti, fara sa o banuiesti, fara sa ii rezisti. Toata viata te-ai luptat cu ele, ai vrut, daca nu sa le invingi, macar sa traiesti cat mai mult timp departe de ele. Te-ai tinut deoparte de toate viciile care ti-ar fi imbolnavit negresit trupul, te-ai insingurat de teama sa nu fii cel ascultat, te-ai imbatat cu credinta, cu desavarsirea lumii asteia, ai fost mai mult rece sufleteste si ai avut grija sa-ti pastrezi neprihanirea, ti-ai incredintat viata unei morale puternice care ti-a dictat fiecare pas, fiecare litera. Ai crezut tot timpul ca esti atat de departe de ele, ca nu te vor ajunge, ca nu te vor devora, ca nu vei trai cu atata intensitate propriul tau gand nimicitor, ultim.

Acum este ultima toamna din an si ultimul an pe care il traiesti departe de ele. Unii ar spune despre tine ca esti un model si ca viata ta nu cunoaste greseala sau limita. Daca nu ar fi atat de profund totul, daca toamna asta cu miroasele ei, daca muzica, daca cerul, daca vioara in lamentatia ei tarzie…

Stii cum e sa tii in tine toata nerabdarea unei povesti? Iluzia ca spunand-o va deveni atat de a ta si atat de reala incat vei putea sa o parcurgi in sfarsit in liniste si in resemnare si in lumina?  Stii cum e sa te afunzi de tot in ignoranta? Sa nu mai dai ascultare inimii, sa nu mai simti cu tot trupul si mintea sa-ti fie inghetata la prima farama de indoiala? Stii cum e sa nu suporti zgomotul si totusi sa devii una cu el, inima a orasului sinistru care nu da pace timpanelor ?

Vine o vreme cand mireasma aceea pe care o simteai uneori, calda si frageda, acum sta scufundata intr-un sentiment de crunta inutilitate. Nu tu esti de vina. Ceilalti sunt marturii impotriva neputintei sale. Ei sunt calaii si victimele care alcatuiesc lumea ta sinistra si inutila.

Daca n-ar fi frica asta obscura si insinuanta, as putea  sa-mi scriu nemarturisirile intr-un timp indefinibil. Sau as putea sa ma zbat copilareste in ideea ca fac bine atunci cand in salbaticia mea nu privesc oamenii in ochi si nici nu-i tratez cu deferenta.

Daca n-ar fi fosnetul masinal al teilor in inserare.

Daca n-ar fi iluzia permanentei, a lucrului bine facut, a inscenarii unor situatii-de-a-fi-in-lume absolut fara niciun amestec in treaba asta murdara a istoriei, m-as putea relaxa in scaunul de lemn masiv din laboratorul de filosofie unde profesorul incercanat ne vorbeste cadentat despre o anumita constiinta indreptata spre ceva.

Daca n-ar fi noptile nesfarsite in care privirea sparge incremenirea intunericului.

Daca n-ar fi linistea, un val de nebunie galbena mi-ar impresura mintea si nu mi-as putea odihni gandurile si as inchide inauntrul lor aleile nesfarsite si teii fosnitori cu mirosul lor dulceag, de inceput de moarte.

Totul pana la scris. In rest esti liber sa le faci pe toate. Proba asta pare cea mai dificila. Atatea nopti de veghe pe albul paginii, atatea deznadejdi contopindu-se in stridenta diminetii. Primul pas dincolo de usa, zidul despartitor pe care nu poti sa-l darami dintr-o data, prima uitare pe care-o incui dimineata alaturi de toate ale tale si casa ramane pentru o vreme pustie si neglijata si albul hartiei tipator ca o depresie. Dincolo de zidul despartitor stau ceilalti. Cei pe care vrei sa-i anulezi dintr-o privire, cei imbujorati ca dupa o lunga fuga absurda, cei care absorb picatura cu picatura viata ta singura si ceva te impiedica sa-i anulezi, sa-i uiti, sa-i combati. Ei sunt acolo si odata cu ei normalitatea propriilor tale ganduri.

Inca nu m-am maturizat suficient pentru victoria scrisului. Totul pana la imperiul revelatiei. Viata golita de sensul scriituri pare suportabila. De mii de ori mai multa intelegere si fericire naiva acolo unde complicatiile ideii nu stau incolacite pe mintea ta. E limpede ca viata asta nu duce nicaieri si toata zbaterea se da inauntru. E limpede ca traversam aceeasi iluzie a apartenentei chiar si atunci cand toate indiciile ne conduc catre cea mai devastatoare concluzie. E limpede ca nu exista conlcuzii atat de transante care sa nu lase loc pentru inca o respirare si e adevarat ca inima omului bate chiar si dincolo de ultima bataie.

Desigur e o nebunie sfruntata sa iei lucrurile in serios si doar  mai tarziu o sa-ti poti interpreta propria viata cu o claritate ilara. Orice cuvant rostit gresit poate insemna moartea ideii. In zapaceala cotidiana sunt sacrificate infinite idei de dragul dialogului eficient. Nu vorbirea, actul vorbirii. Nu scrierea, actul scrierii. Formularea adecvata, intemnitarea ideii intr-un grosier cod lingvistic, cu mult mai emancipat. Satisfacearea fonetica mai mult decat paroxismul semanticii. Capete diforme cuprinse de o grimasa conjuncturala. Pana la urma complezenta “te scoate”, prin urmare devine regula. Introspectia e periculoasa pentru ca e deosebitoare. Tehnica supracunoasterii si manipularea gandirii pozitive. Atitudinea naturala a insului devine dintr-o data periculoasa. Trebuie protejat cu orice pret insul social, cel atacat de instincte, reactii naturale, impuls bolnavicios, revelatii, idiosincrazii, comportament neadecvat, seriozitate. Trebuie perfectionat actul di-simularii, trebuie procedat la falsificarea starii de spirit, trebuie improvizat numaidecat in directia ceruta de conjuctura, trebuie supravegheat comportamentul si taxat in conformitate cu noul cod neuro-lingvistic. Sa ne programam, sa ne programam, sa ne programam! Sloganul noii specii-caricatura.

Scrisul te invata sa suporti, te obisnuieste cu uratul exterior, te ajuta sa nu devii copia fidela a societatii simulacru. Scrisul te salveaza de ceilalti.

Nu am verva, nici stil si nici macar o anumita gandire orientata spre ceva… Nu am nimic semnificativ pe care sa-mi odihnesc tampla si cateodata serile  par ca seamana cu o pasare mare zburand anapoda cu aripile indoite.

Ma napustesc asupra lucrurilor  din dorinta de a fi cuceritoarea lumii si ma razboiesc cu nenumarate umbre si niciodata nu razbesc la lumina si incepe o alta lupta, mai apriga decat ultima si cu mult mai personala…  mai neincapatoare in cumintea si inceata mea viata.

Astazi o usoara nesiguranta m-a traversat in periplul meu spre taramuri mai vii;  acolo viata este construita dintr-o singura parte de tarm si de cer, o parte care sta lipita de suflet si care te dezbraca de prejudecati, mituri sau simboluri care nu sunt decat o falsa proiectie a fericirii..

Daca as sti cum, as traduce altfel frica mea cotidiana si ziua insorita de dincolo de fereastra si amortirea mea si incremenirea literelor pe monitor si iluzia unei vieti mai bune undeva in viitorul incert al contopirii unor minti asemenea, ascutite si fragile in acelasi timp…  Daca as sti cum, as amana fatalitatea clipei de fata… as ingenunchea in fata celui apropiat si i-as marturisi secretul meu cel mai profund, cel de care ma tem si ma rusinez, si marturisindu-i, l-as iubi pentru simplitatea acceptarii lui…

Ce este intelegerea daca nu o comuniune de doi?.. Ce este suprafata unui lac daca nu oglindirea unui chip din care evadeaza amintiri si intamplari si chipuri  prafuite, neclare, sterse…

Daca as sti cum, as spune totul intr-un fel care sa faca lucrurile sa tremure..  as vorbi despre simplitatea lucrurilor, despre invatare, despre serile intunecate in serpuirea unor strazi urbane, despre micimea unui suflet, despre reiterarea unor gesturi devenite familiare prea repede, despre cumintenia pasilor grei in parcurgerea unor distante haotice, despre infinitatea tintei..

In drum spre casa, in ordinarul tramvai 32 unde ca sa supravietuiesti trebuie sa-ti indesi degraba si cat mai profund castile in urechi – sa asculti orice altceva mai putin gangurirea umanoida si lesurile scuipate de guri diforme – ma gandeam totusi ca ceilalti sunt tot ce am. Fiecare colt de strada, fiecare bloc, acoperis, copac, felinar, banca, roata, manusa, pantof, ochi, dinte, chiar si cerul de deasupra, toate sunt acolo pentru ca apartin unui singur om si acel singur om este fauritorul a zeci, sute sau mii de lucruri. Lucruri care construiesc existenta noastra comuna, lucruri mari si mici care ne recompun in jurul amanuntimii lor, lucruri pe care le percepem ca fiind ale noastre, ale tuturor, lucruri pe care nu le apreciem din prea multa obisnuire, lucruri care nu se sfarsesc niciodata pentru ca oriunde te-ai intoarce se afla un om care este fauritorul a zeci, sute, poate mii de lucruri care-ti tin de cald, de frig, de siguranta, de bine, de fericire, de urat, de singuratate, de intristare, de extaz, de dorinta, de nevoie, de speranta.

Ca sa fie clara dependenta fiecarui om de Fauritorul lucrurilor, va puteti imagina o biserica cu o cupola ascunzandu-si zadarnicia in spatele unui Mall luminos in jurul caruia se perinda sute de fete absorbite de ganduri urbane. De cand a fost construit Mall-ul oamenii nu mai merg in numar atat de mare la biserica cu cupola zadarnica ci iau drumul paralel cu ea, un drum plin de vise si de sperante …

Fauritorul Mall-ului s-a gandit pesemne la oamenii care asteaptau in coltul bisericii vreo recompensa anume.. si le-a creat un munte de recompense unde sa mearga si sa fie multumiti cu ei insisi. Daca te opresti pentru cateva clipe in dreptul celui mai nesimnificativ lucru, daca il privesti in amanuntime si incerci sa-l cunosti, vei realiza ca ai nevoie de acel lucru, ca el este un antidot pentru o nevoie de-a ta oarecare, ca este si el o recompensa ca toate celelalte si ca simpla lui existenta cantareste foarte mult pentru linistea ta sufleteasca. In felul acesta, apropriindu-ti acel lucru, percepandu-l ca pe o rasplata zilnica, il vei iubi pe Fauritorul lucrului.

Parcurgand o distanta nocturna, cu lumini care razbat dincoace de sticla incarcata de aburi salbatici, iti poti imagina cum toata adunatura aceea de oameni, care respira acelasi aer cu tine in ordinarul tramvai 32, a fost posibila pentru ca tu sa te poti bucura de o rasplata zilnica.

In apropierea bisericii cu cupola zadarnica ai sentimentul ca sunt toate asa cum era de asteptat sa fie orice lucru din care zeul lipseste..

Daca m-ai intreba pentru ce sunt aici, n-as sti sa-ti spun decat ca astept poate sa mi se intample sa traiesc o dimineata insorita cu aburi iesind din pamant, cu verde crud si flori albe scuturandu-se din salcami; si mirosul acela innebunitor sa nu dispara decat in clipa cand inchid ochii si nu mai sunt deloc eu.. daca m-ai intreba de ce sunt aici n-as sti daca pentru tine sau din nebunia de a nu fi de tot singura.. daca m-ai intreba: “cine esti tu si de ce mai stai?” ti-as raspunde ca astept acea dimineata cu flori albe scuturandu-se din salcami si miros intepator de miere si mi-as ascunde tamplele in palme si m-as inchide in mine asemenea unei plante in asfintit. Daca m-ai intreba pentru ce astept ultimul tren, ti-as spune ca mi-e cateodata dor sa ma intorc in trecut, sa-i gasesc acolo pe cei care nu mai sunt, sa le strang mana si sa-i intreb ce-au mai facut.. daca n-as mai fi, intr-un fel neobisnuit, daca as disparea in amortire, daca respirarea mi-ar fi umbrita de o absenta indelunga, atunci poate prezenta mea circumstantiala ar incepe sa capete sens.. daca m-ai intreba de ce nu mai rad, ti-as raspunde ca rasul este al nebunilor, al celor care nu-si mai apartin..

Daca m-ai intreba de ce renunt, ti-as raspunde ca renuntarea este o constanta, o stare la fel de des intalnita ca si intristarea sau fericirea; ti-as povesti apoi despre serile mele tomnatice in care citeam carti si-mi lasam trupul prada unei febre profunde.. era un delir somnambulic in care barbati de toate varstele, diferiti ca infatisare si ca putere, imi posedau trupul amortit si eu gemeam languros si ma intindeam de placere in imbratisarea a zeci de trupuri vulcanice. Renuntarea este ca o cucuta, salbatica, dulce, letala – apelezi la ea atunci cand nu mai exista nicio dimineata care sa te salveze din amortire. Daca m-ai intreba cand ma voi intoarce, iti voi raspunde ca dimineata aceea alba, minerala nu m-a ajuns niciodata din urma…

Am gasit zilele trecute cateva poeme vechi, pagini de eseu, fragmente incestuoase scrise pe foi galbene – timpul nu omite nimic, raman urme fine, circulare, cat mai “ale tale” , astfel incat recitind randurile instrainate ai senzatia ca stai de vorba cu un mort, cu o pata de sange, cu o identitate obscura, neinteleasa. Cu toate ca le scrisesem intr-o alta epoca, foile galbene imi apartineau intr-un mod ciudat – tineam in maini marturia altcuiva, disperarea si tristetea altcuiva, e cert ca erau pe alocuri molipsitoare, insa nu-mi puteam pierde vremea cu lucruri care n-ar fi iesit niciodata din matca lor, idei care nu s-ar fi insufletit niciodata sub bolta unei practici monumentale. Dintr-o data mi-am amintit ca trebuie sa schimb asternuturile, sa gatesc ceva rapid, sa-mi programez telefoanele pe care le mai aveam de dat si apoi sa dorm ca sa ma trezesc iarasi – motivatia continuitatii – o superficialitate debusolanta.

Am lasat paginile albe si am uitat odata cu ele fiinta bizara care se intorsese dintr-o alta lume ca sa ma mustre. Mi-am urmat ritualul nocturn fara sa ma gandesc o secunda ca fusesera candva asfintituri atat de rosii ca puteai sa tai in sange cu degetul pe suprafata lor sau ca cineva traise candva o suferinta nemaipomenita vazandu-si chipul desfigurat in oglinda – chipul reflectat in oglinda era al unui om care se privea pentru prima data dupa multi ani; se spune ca trecuse o eternitate pana ce omul se intorsese in sfarsit catre sine si atunci oglinda, in claritatea-i desavarsita, i-a luat odata cu infatisarea si ultimul lucru care-i ramasese – vederea; in cateva clipe omul a devenit singur intr-o mare de lucruri si fiinte care i se infatisau intr-o culoare difuza, galbena, selenara.

Mi-am amintit de acele foi razletite in “coltul intelepciunii” – acolo unde stau cartile si alte lucrari si am cautat in ele fiinta obscura si sovaitoare; abia dupa ce am citit cateva sute de pagini, fara vreo ordine anume, texte lipsite de coerenta, cuvinte dezlanate, rupte din frazele matca, mi-am adus aminte de cateva imagini ascunse inapoia constientului, imagini care-mi recompuneau trairile de altadata si peste fiinta aceea obscura se interpuneau infatisarea mea si ideile mele – intocmai cum le lasasem, intr-o ordine sensibila – deodata toate acele scrieri atemporale, fara inceput si sfarsit, dobandeau un inteles anume – fiinta aceea obscura si sovaitoare era acolo ca sa le recunoasca.

Cea mai mare scapare e disperarea. Momentul in care incepi sa intelegi ca totul incepe si se termina cu dezgustul de tot. N-am un reper anume incercand sa definesc spatiul fin dintre memorie si lipsa unui loc cald unde sa-mi odihnesc sufletul.

Nu poti sa intelegi cu adevarat decat daca esti acolo, inauntru sau foarte aproape… nu poti sa-ti definesti propriul mecanism de intelegere decat daca-l adaptezi la fenomene exterioare, daca-l integrezi in normalul social, daca-i impui norme. Nu poti sa intelegi cu adevarat decat daca renunti brusc si iremediabil la etica selectiva a existentei pur pragmatice.. oricat de mult iti doresti sa te defineasca, etica pragmatica este o dimensiune imposibila, opusa principiilor existentei tale nealterate.. de aceea, nu poti sa intelegi cu adevarat decat atunci cand renunti la morala lumii asteia.

Daca incerc sa spun mai mult deja nu s-ar mai intelege nimic. Sa refuzi legitimitatea singurei lumi inseamna sa confirmi o alteritate, o dimensiune superioara sau inferioara, ORICUM alta decat cea care traseaza conturul fiintei tale.

Sa imbratisezi INSINGURAREA ca pe singura optiune valida, sa te trezesti, sa percepi in mod absolut tandretea unei zile nascuta din dorinta ta de a mai fi inca putin, sa simti fiecare madular al trupului cum tinde sa imbratiseze lumina, sa te amuzi si sa te intristezi privind un rasarit tarziu, sa te gandesti ca nu vei face fata oricum, ca nici macar lumina, in infinitatea de posbilitati care-o compun, nu e vesnica, sa te descurajezi involuntar chiar in mijlocul unei clipe vii, fierbinti, frematatoare, sa simti prin toti porii izul unui inceput sacrificat, sa joci in acelasi cerc cu indeterminarea, sa presimti o clipa si mai mare care cuprinde cu totul viata ta si clipa ta si pe toti ai tai, sa -ti simti dimineata fugind cu o viteza imperceptibila, sa nu te dezmeticesti decat la capatul clipei, sa vrei sa te inchizi inapoia privirii care a cuprins toate lucrurile, toate locurile si momentele si frunzele in bataia lenesa a vantului, viitoarele tale amintiri, sa vrei sa stapanesti mecanismul timpului, sa ceri clipei sa se opreasca, sa fii capabil de un sacrificiu divin, sa ierti si sa uiti, sa curpinzi nefiinta cu suflul tau, sa vrei sa fii pierdut in amanuntimea unei zile obisnuite, in dinamica obscena a memoriei, in tandretea unei clipe nemaiintalnite…

nu pot sa scriu doua fraze fara sa ma gandesc ce as fi fost in lipsa lor.. deznadejdea de a nu-mi putea salva propriile idei… trebuie sa fac totul singura – asta e de departe singurul lucru bun.. pe cioran l-am vazut plimbandu-se pe aleile largi pline de castani.. era singur si nu se putea abtine.. mie imi vine sa fac acel lucru.. daca m-ar sti cineva ar veni imediat sa ma salveze cu un sfat. nu pot sa fiu nici macar cateva clipe fara sa am senzatia cumplita ca incep sa seman cu ceva.. daca as fi amanat cat mai mult momentul nasterii – o nedefinibila eliberare la inceput – o anevoiaosa obisnuire cand incepi, in sfarsit, sa traiesti.. pe bunicul l-am uitat intr-o dupa-amiaza cu soarele stralucitor, avea ochii vii si se intreba neicetat asupra vitei de vie care ne dadea umbra… n-am mai spus nimic de atunci, n-am mai incercat nimic..

acum nu ma mai grabesc… e ca si cum as astepta un inevitabil dezastru, o ruptura, o pierdere, o sfarsire ceva.. toata fericirea clipei de fata rezoneaza in aceasta asteptare… nu-mi doresc decat sa se intample asa cum arata presimtirea, altfel ar insemna ca nu ne mai putem increde in nimic..

nici macar nu stiu daca ii face bine bunicii o alta memorie, una noua, nepurtata.. in preajma unei astfel de memorii proaspat instituite sentimentul innebunirii apare firesc si dintr-o data nu-ti mai recunosti numele si nici dumnezeul..

daca nu pot sa mai scriu e din prea multa deznadeje.. frica ma acopera, ma justifica.. frica e tamaduitoare..
daca nu pot sa mai scriu e din prea mult plictis, aproape ca am uitat cum e sa fii surprins, sa vezi cu ochii tai neasteptatul, imprecisul..

vanez viata altcuiva si nu ma straduiesc sa ascund asta..

am in fata un tablou continut de aparenta lui nesfarsire.