Nu am verva, nici stil si nici macar o anumita gandire orientata spre ceva… Nu am nimic semnificativ pe care sa-mi odihnesc tampla si cateodata serile  par ca seamana cu o pasare mare zburand anapoda cu aripile indoite.

Ma napustesc asupra lucrurilor  din dorinta de a fi cuceritoarea lumii si ma razboiesc cu nenumarate umbre si niciodata nu razbesc la lumina si incepe o alta lupta, mai apriga decat ultima si cu mult mai personala…  mai neincapatoare in cumintea si inceata mea viata.

Astazi o usoara nesiguranta m-a traversat in periplul meu spre taramuri mai vii;  acolo viata este construita dintr-o singura parte de tarm si de cer, o parte care sta lipita de suflet si care te dezbraca de prejudecati, mituri sau simboluri care nu sunt decat o falsa proiectie a fericirii..

Daca as sti cum, as traduce altfel frica mea cotidiana si ziua insorita de dincolo de fereastra si amortirea mea si incremenirea literelor pe monitor si iluzia unei vieti mai bune undeva in viitorul incert al contopirii unor minti asemenea, ascutite si fragile in acelasi timp…  Daca as sti cum, as amana fatalitatea clipei de fata… as ingenunchea in fata celui apropiat si i-as marturisi secretul meu cel mai profund, cel de care ma tem si ma rusinez, si marturisindu-i, l-as iubi pentru simplitatea acceptarii lui…

Ce este intelegerea daca nu o comuniune de doi?.. Ce este suprafata unui lac daca nu oglindirea unui chip din care evadeaza amintiri si intamplari si chipuri  prafuite, neclare, sterse…

Daca as sti cum, as spune totul intr-un fel care sa faca lucrurile sa tremure..  as vorbi despre simplitatea lucrurilor, despre invatare, despre serile intunecate in serpuirea unor strazi urbane, despre micimea unui suflet, despre reiterarea unor gesturi devenite familiare prea repede, despre cumintenia pasilor grei in parcurgerea unor distante haotice, despre infinitatea tintei..

In drum spre casa, in ordinarul tramvai 32 unde ca sa supravietuiesti trebuie sa-ti indesi degraba si cat mai profund castile in urechi – sa asculti orice altceva mai putin gangurirea umanoida si lesurile scuipate de guri diforme – ma gandeam totusi ca ceilalti sunt tot ce am. Fiecare colt de strada, fiecare bloc, acoperis, copac, felinar, banca, roata, manusa, pantof, ochi, dinte, chiar si cerul de deasupra, toate sunt acolo pentru ca apartin unui singur om si acel singur om este fauritorul a zeci, sute sau mii de lucruri. Lucruri care construiesc existenta noastra comuna, lucruri mari si mici care ne recompun in jurul amanuntimii lor, lucruri pe care le percepem ca fiind ale noastre, ale tuturor, lucruri pe care nu le apreciem din prea multa obisnuire, lucruri care nu se sfarsesc niciodata pentru ca oriunde te-ai intoarce se afla un om care este fauritorul a zeci, sute, poate mii de lucruri care-ti tin de cald, de frig, de siguranta, de bine, de fericire, de urat, de singuratate, de intristare, de extaz, de dorinta, de nevoie, de speranta.

Ca sa fie clara dependenta fiecarui om de Fauritorul lucrurilor, va puteti imagina o biserica cu o cupola ascunzandu-si zadarnicia in spatele unui Mall luminos in jurul caruia se perinda sute de fete absorbite de ganduri urbane. De cand a fost construit Mall-ul oamenii nu mai merg in numar atat de mare la biserica cu cupola zadarnica ci iau drumul paralel cu ea, un drum plin de vise si de sperante …

Fauritorul Mall-ului s-a gandit pesemne la oamenii care asteaptau in coltul bisericii vreo recompensa anume.. si le-a creat un munte de recompense unde sa mearga si sa fie multumiti cu ei insisi. Daca te opresti pentru cateva clipe in dreptul celui mai nesimnificativ lucru, daca il privesti in amanuntime si incerci sa-l cunosti, vei realiza ca ai nevoie de acel lucru, ca el este un antidot pentru o nevoie de-a ta oarecare, ca este si el o recompensa ca toate celelalte si ca simpla lui existenta cantareste foarte mult pentru linistea ta sufleteasca. In felul acesta, apropriindu-ti acel lucru, percepandu-l ca pe o rasplata zilnica, il vei iubi pe Fauritorul lucrului.

Parcurgand o distanta nocturna, cu lumini care razbat dincoace de sticla incarcata de aburi salbatici, iti poti imagina cum toata adunatura aceea de oameni, care respira acelasi aer cu tine in ordinarul tramvai 32, a fost posibila pentru ca tu sa te poti bucura de o rasplata zilnica.

In apropierea bisericii cu cupola zadarnica ai sentimentul ca sunt toate asa cum era de asteptat sa fie orice lucru din care zeul lipseste..

Daca m-ai intreba pentru ce sunt aici, n-as sti sa-ti spun decat ca astept poate sa mi se intample sa traiesc o dimineata insorita cu aburi iesind din pamant, cu verde crud si flori albe scuturandu-se din salcami; si mirosul acela innebunitor sa nu dispara decat in clipa cand inchid ochii si nu mai sunt deloc eu.. daca m-ai intreba de ce sunt aici n-as sti daca pentru tine sau din nebunia de a nu fi de tot singura.. daca m-ai intreba: “cine esti tu si de ce mai stai?” ti-as raspunde ca astept acea dimineata cu flori albe scuturandu-se din salcami si miros intepator de miere si mi-as ascunde tamplele in palme si m-as inchide in mine asemenea unei plante in asfintit. Daca m-ai intreba pentru ce astept ultimul tren, ti-as spune ca mi-e cateodata dor sa ma intorc in trecut, sa-i gasesc acolo pe cei care nu mai sunt, sa le strang mana si sa-i intreb ce-au mai facut.. daca n-as mai fi, intr-un fel neobisnuit, daca as disparea in amortire, daca respirarea mi-ar fi umbrita de o absenta indelunga, atunci poate prezenta mea circumstantiala ar incepe sa capete sens.. daca m-ai intreba de ce nu mai rad, ti-as raspunde ca rasul este al nebunilor, al celor care nu-si mai apartin..

Daca m-ai intreba de ce renunt, ti-as raspunde ca renuntarea este o constanta, o stare la fel de des intalnita ca si intristarea sau fericirea; ti-as povesti apoi despre serile mele tomnatice in care citeam carti si-mi lasam trupul prada unei febre profunde.. era un delir somnambulic in care barbati de toate varstele, diferiti ca infatisare si ca putere, imi posedau trupul amortit si eu gemeam languros si ma intindeam de placere in imbratisarea a zeci de trupuri vulcanice. Renuntarea este ca o cucuta, salbatica, dulce, letala – apelezi la ea atunci cand nu mai exista nicio dimineata care sa te salveze din amortire. Daca m-ai intreba cand ma voi intoarce, iti voi raspunde ca dimineata aceea alba, minerala nu m-a ajuns niciodata din urma…

Am gasit zilele trecute cateva poeme vechi, pagini de eseu, fragmente incestuoase scrise pe foi galbene – timpul nu omite nimic, raman urme fine, circulare, cat mai “ale tale” , astfel incat recitind randurile instrainate ai senzatia ca stai de vorba cu un mort, cu o pata de sange, cu o identitate obscura, neinteleasa. Cu toate ca le scrisesem intr-o alta epoca, foile galbene imi apartineau intr-un mod ciudat – tineam in maini marturia altcuiva, disperarea si tristetea altcuiva, e cert ca erau pe alocuri molipsitoare, insa nu-mi puteam pierde vremea cu lucruri care n-ar fi iesit niciodata din matca lor, idei care nu s-ar fi insufletit niciodata sub bolta unei practici monumentale. Dintr-o data mi-am amintit ca trebuie sa schimb asternuturile, sa gatesc ceva rapid, sa-mi programez telefoanele pe care le mai aveam de dat si apoi sa dorm ca sa ma trezesc iarasi – motivatia continuitatii – o superficialitate debusolanta.

Am lasat paginile albe si am uitat odata cu ele fiinta bizara care se intorsese dintr-o alta lume ca sa ma mustre. Mi-am urmat ritualul nocturn fara sa ma gandesc o secunda ca fusesera candva asfintituri atat de rosii ca puteai sa tai in sange cu degetul pe suprafata lor sau ca cineva traise candva o suferinta nemaipomenita vazandu-si chipul desfigurat in oglinda – chipul reflectat in oglinda era al unui om care se privea pentru prima data dupa multi ani; se spune ca trecuse o eternitate pana ce omul se intorsese in sfarsit catre sine si atunci oglinda, in claritatea-i desavarsita, i-a luat odata cu infatisarea si ultimul lucru care-i ramasese – vederea; in cateva clipe omul a devenit singur intr-o mare de lucruri si fiinte care i se infatisau intr-o culoare difuza, galbena, selenara.

Mi-am amintit de acele foi razletite in “coltul intelepciunii” – acolo unde stau cartile si alte lucrari si am cautat in ele fiinta obscura si sovaitoare; abia dupa ce am citit cateva sute de pagini, fara vreo ordine anume, texte lipsite de coerenta, cuvinte dezlanate, rupte din frazele matca, mi-am adus aminte de cateva imagini ascunse inapoia constientului, imagini care-mi recompuneau trairile de altadata si peste fiinta aceea obscura se interpuneau infatisarea mea si ideile mele – intocmai cum le lasasem, intr-o ordine sensibila – deodata toate acele scrieri atemporale, fara inceput si sfarsit, dobandeau un inteles anume – fiinta aceea obscura si sovaitoare era acolo ca sa le recunoasca.

Cea mai mare scapare e disperarea. Momentul in care incepi sa intelegi ca totul incepe si se termina cu dezgustul de tot. N-am un reper anume incercand sa definesc spatiul fin dintre memorie si lipsa unui loc cald unde sa-mi odihnesc sufletul.

Nu poti sa intelegi cu adevarat decat daca esti acolo, inauntru sau foarte aproape… nu poti sa-ti definesti propriul mecanism de intelegere decat daca-l adaptezi la fenomene exterioare, daca-l integrezi in normalul social, daca-i impui norme. Nu poti sa intelegi cu adevarat decat daca renunti brusc si iremediabil la etica selectiva a existentei pur pragmatice.. oricat de mult iti doresti sa te defineasca, etica pragmatica este o dimensiune imposibila, opusa principiilor existentei tale nealterate.. de aceea, nu poti sa intelegi cu adevarat decat atunci cand renunti la morala lumii asteia.

Daca incerc sa spun mai mult deja nu s-ar mai intelege nimic. Sa refuzi legitimitatea singurei lumi inseamna sa confirmi o alteritate, o dimensiune superioara sau inferioara, ORICUM alta decat cea care traseaza conturul fiintei tale.

Sa imbratisezi INSINGURAREA ca pe singura optiune valida, sa te trezesti, sa percepi in mod absolut tandretea unei zile nascuta din dorinta ta de a mai fi inca putin, sa simti fiecare madular al trupului cum tinde sa imbratiseze lumina, sa te amuzi si sa te intristezi privind un rasarit tarziu, sa te gandesti ca nu vei face fata oricum, ca nici macar lumina, in infinitatea de posbilitati care-o compun, nu e vesnica, sa te descurajezi involuntar chiar in mijlocul unei clipe vii, fierbinti, frematatoare, sa simti prin toti porii izul unui inceput sacrificat, sa joci in acelasi cerc cu indeterminarea, sa presimti o clipa si mai mare care cuprinde cu totul viata ta si clipa ta si pe toti ai tai, sa -ti simti dimineata fugind cu o viteza imperceptibila, sa nu te dezmeticesti decat la capatul clipei, sa vrei sa te inchizi inapoia privirii care a cuprins toate lucrurile, toate locurile si momentele si frunzele in bataia lenesa a vantului, viitoarele tale amintiri, sa vrei sa stapanesti mecanismul timpului, sa ceri clipei sa se opreasca, sa fii capabil de un sacrificiu divin, sa ierti si sa uiti, sa curpinzi nefiinta cu suflul tau, sa vrei sa fii pierdut in amanuntimea unei zile obisnuite, in dinamica obscena a memoriei, in tandretea unei clipe nemaiintalnite…

nu pot sa scriu doua fraze fara sa ma gandesc ce as fi fost in lipsa lor.. deznadejdea de a nu-mi putea salva propriile idei… trebuie sa fac totul singura – asta e de departe singurul lucru bun.. pe cioran l-am vazut plimbandu-se pe aleile largi pline de castani.. era singur si nu se putea abtine.. mie imi vine sa fac acel lucru.. daca m-ar sti cineva ar veni imediat sa ma salveze cu un sfat. nu pot sa fiu nici macar cateva clipe fara sa am senzatia cumplita ca incep sa seman cu ceva.. daca as fi amanat cat mai mult momentul nasterii – o nedefinibila eliberare la inceput – o anevoiaosa obisnuire cand incepi, in sfarsit, sa traiesti.. pe bunicul l-am uitat intr-o dupa-amiaza cu soarele stralucitor, avea ochii vii si se intreba neicetat asupra vitei de vie care ne dadea umbra… n-am mai spus nimic de atunci, n-am mai incercat nimic..

acum nu ma mai grabesc… e ca si cum as astepta un inevitabil dezastru, o ruptura, o pierdere, o sfarsire ceva.. toata fericirea clipei de fata rezoneaza in aceasta asteptare… nu-mi doresc decat sa se intample asa cum arata presimtirea, altfel ar insemna ca nu ne mai putem increde in nimic..

nici macar nu stiu daca ii face bine bunicii o alta memorie, una noua, nepurtata.. in preajma unei astfel de memorii proaspat instituite sentimentul innebunirii apare firesc si dintr-o data nu-ti mai recunosti numele si nici dumnezeul..

daca nu pot sa mai scriu e din prea multa deznadeje.. frica ma acopera, ma justifica.. frica e tamaduitoare..
daca nu pot sa mai scriu e din prea mult plictis, aproape ca am uitat cum e sa fii surprins, sa vezi cu ochii tai neasteptatul, imprecisul..

vanez viata altcuiva si nu ma straduiesc sa ascund asta..

am in fata un tablou continut de aparenta lui nesfarsire.

Sunt momente in care nu vreau sa stiu nimic. Singura problema ar fi inutilitatea ignorantei mele… daca eu refuz, prin puterea vointei mele, sa ma opun cunoasterii (i)mediate, nu inseamna nicicum ca undeva se vor resimti pierderi iremediabile.. eu, adica vointa mea, setea mea de cunoastere, sunt lipsite de insemnatate in imperiul epistemic, asimilat aproape empiric… spun aproape empiric, pentru ca intr-o lume multidirectionala, fragmentata de curente vechi si noi, despartita de paradigme autosuficiente, continuta de monada suprema, nu poti sa ai pretentia unei cunoasteri in adevaratul sens. Intr-o astfel de lume, in care informatia loveste valuri valuri, in care timpul de reactie este semnificativ inferior primului contact cu informatia, nu poti decat sa devii “adaptabil” in sistemul propriu de asimilare. Cunoasterea personala sufera o profunda denaturare, principala cauza fiind imposibiliatatea de a suporta un bagaj informational mai avansat decat instrumentele folosite pentru modelarea lui.

Cand intelectul tau este expus informatiei mult peste limita normala, cand viteza cu care informatia capata materialitate si devine parte integranta din viata tuturor, cand devine cuceritoare si limitativa, pot aparea probleme colaterale – una din ele poate fi deficienta orientativa – intr-o lume sufocata de dialog (i)mediat nu poti sti cu certitudine de care parte a baricadei te afli. Granitele sunt foarte fine, credintele pot capata iz de opinii meticuloase, principiile se pot relativiza in ton cu eficientizarea rezultatului, solutiile pot deveni dintr-o data directii intentionate, partinitoare. Intimitatea intelectului tau, in preajma informatiei proaspat asimilata, se poate estompa, pana acolo incat sa devina insuportabila, caraghioasa.

Cel mai grav efect al “crizei epistemice” este cu siguranta depersonalizarea, punerea individului consumator de informatie pe planul doi, demontarea unicitatii intelectului vazut ca filtru sintetic al cunoasterii. Daca nu esti in permanenta “online” in imperiul “cunoasterii cu orice pret” risti sa devii in secunda doi invechit, ineficient, obosit, uzat.. te trezesti dintr-o data ca ai un complex irefutabil, ca esti mic si inutil in preajma structurilor-gigant care misca rotile informatiei permanentizate..

Astazi nu m-am putut atinge de niciun canal de informare – as spune “de proasta informare” – astazi complexul meu a fost accentuat, am simtit ca trebuie sa ies un pic din joc, cu riscul de a fi expulzata automat de sistem… astazi am vrut sa fiu un pic singura. Cel mai tare m-a ingrozit sentimentul lasat de lipsa accesului la informatia imediata, turnata in reprize de structurile-gigant – nu poti sa fii, nu esti autentic. Altfel spus, esti cunoasterea ta, adica produsul finit al asimilarilor anterioare si viitoare, deci nu poti fi autentic pentru ca starile tale reflective sunt determinate de sistem.

Chiar daca sta sub semnul lui “actual” informatia nu este niciodata prezenta, ea apartine fie trecutului, fie viitorului. Cunoscand, intelectulu tau nu are timp sa fie, cu alte cuvinte nu are timp sa nege sau sa afirme, este lipsit de autonomie (temporala!). Ceea ce ramane in urma procesului asimilativ este un rezultat pronosticat/programat de structurile-gigant care misca informatia permanentizata.

Crezand ca pot fenta structurile-gigant, folosindu-ma de sensibila autonomie a intelectului, mi-am inteles cu atat mai limpede infrangerea. Nu stiu cand sau daca-mi voi accepta infrangerea, cert este ca vointa mea nu este libertatea mea…

In final, intentia de a ma proteja impotriva structurilor-manipulative, cele care ne furnizeaza o cunoastere-calup, este tot parte a complexului proaspat institutit, acela al inutilitatii, al infrangerii, al capitularii sinelui…

Uneori ma intreb de ce revin la spatiul asta atat de ingust si de neprietenos… de ce nu-mi ajung cele cateva zeci de minute pe care le impart cu ceilalti.. de ce perseverez in straduinta de a resuscita acest spirit desucheat care este blogul meu.. chiar daca trec zile sau saptamani peste ultima insemnare, in fiecare dimineata intru aici pentru a consimiti statorniciei literelor, trairilor, momentelor impietrite inlauntrul virtualului fragil. Intru aici, folosindu-ma de o parola si in spatele unor foneme atat de familiare, atat de “ale mele” sunt in siguranta.

Imi place ca locul asta, intr-un mod cat se poate de intamplator, este purtatorul unui nume, al unei identitati. Insemnarile incremenite in ecranul monitorului sunt marturia unei existente zbuciumate, febrile, palizi, evanescente, frematatoare dincolo, in spatiul neincapator al lumii vii. 

Cel mai important este ca ajungand aici inteleg foarte limpede datoria firii umane – aceea de a se manifesta in cel mai natural mod cu putinta, aceea de a fi ca o apa vie, printre ceilalti, prin ceilalti, intr-o sumedenie de forme si in definitiv intr-o concentrare de viata si de dorinta. 

De cele mai multe ori sunt in extremele firii - niciodata impacata, implinita, senina. Aici scriu cel mai adesea atunci cand sunt in extrema cea mai uracioasa, cea mai greu de purtat, cea mai istovitoare. Ramane o senzatie placuta aceea de a te putea intoarce intr-un cadru de timp ireversibil, chinuitor, orgasmic. ..

Nu vreau sa spun nimic, desigur.. constat numai cum trec orele si asta e preferabil dorintei de a le umple..

Singuratatea nu rezoneaza in social. Nu se intrepatrund si n-au o relatie de simbioza. Singuratatea egal singularitate, altfel spus “de unul singur” intr-un imperiu al zgomotuului sau al linistii. Vezi cum se ridica temple pentru noi religii, providente ale oranduirilor viitoare, vezi cum ceva esential se pierde, dimineata, cu primul tramvai spre niciunde. In 60 de secunde ai toate sansele sa intelegi, ai tot timpul sa te dezintegrezi si sa dispari. Singuratatea este prezenta anulata. Prima data cand mi-a fost frica de moarte a fost atunci cand m-am rugat sa nu se intample niciodata moartea… cu riscul maturizarii mele precoce.

Rugaciunea e o perversiune domestica. Am vazut cu ochii mei cum zidurile catedralei din centru erau escaladate de leprosi, de demonizati, de religiosi – oameni cu frica de dumnezeu dar mai ales cu frica de oameni. Se stransesera intr-un murmur pervers, in pufoiacele lor jegoase, cu balele nesatioase atarnandu-le pe piept. Si se rugau. Langa ei prezenta mea complica universul acela tenbros, dezlanat, scheletic. As fi vrut sa nu fiu. Sufeream dintr-o data de o sensibilizare impusa. Ma straduiam sa nu particip. As fi vrut sa nu fiu acolo, sa nu decid asupra destinului lor, sa nu devin singulara. Asa am inceput sa fiu singura… in ziua aia corupta, cu prezente veniale, decazute. Singuratatea e o stare de spirit. Nu trece niciodata. Nu se vindeca. Nu se uita. Singuratatea nu rezoneaza in social.

Cineva m-a sfatuit la un moment dat sa nu uit de mine, de ceea ce pot face, de ceea ce pot oferi. Poate parea futil la prima vedere, un sfat ca oricare altul; se lega mai ales de “supracalitatile” mele de potentiala buna scriitoare. Atitudinea mea la momentul acela era promitatoare. Ii ofeream sperante lui, dar mai ales imi ofeream sperante mie. Ce fel de sperante, n-s sti sa spun…

Stiam doar ca undeva un viitor stralucit mi se infatisa… eram eu si puterea mea de cunoastere, eu si onoarea mea, eu si mintea mea, eu si sentimentul unei sigurante imprecise…

Acum traiesc acel inceput de viitor si nu e deloc asa. Nu am timp pentru ceea ce ar trebui sa fac de fapt. Nu am timp (inca) pentru scrisul meu, pentru mintea mea si nici pentru acea siguranta cuminte pe care ar fi trebuit sa o induc. Nu am timp pentru ceea ce ar fi putut/ ar putea deveni frumos. Sunt imprastiata intr-o mie de directii, pornesc la drum inarmata cu armele pentru o cu totul alta lupta si rareori sunt expresia propriilor mele ganduri – cele autentice, cele libere. Sunt complezenta, invidioasa, neonesta, meschina, salbatica, asociala, neadaptata. Sunt vicleana si interesata. Sunt deznadajduita. Sunt voit increzatoare.

Acest “voit”, aceasta obligativitate, aceasta trebuinta de a face mai degraba asa si nu altfel este ceea ce ma denatureaza, ceea ce ma indeparteaza de ceea ce ar trebui sa fiu. Lupta mea cotidiana este o lupta similara pentru alte milioane de indivizi. Unicitatea noastra nu se diferentiaza, nu se aplica unui fond deja existent, nu se distinge. Purtam aceleasi armuri si avem aproximativ aceleasi obiective.

Ceea ce poate parea initial o eficienta introspectie se dovedeste a fi o constientizare neputinciosa. Odata pornit, nu te mai poti intoarce. Ultimul meu obiectiv a fost dobandirea capacitatii de a fi accesibila, “vandabila”, comerciala. Am reusit. Si se pare ca procesul reprezinta adevarata provocare, faptul de a te incorseta intr-un ambalaj atragator nu aduce decat nerabdarea de a fi foarte repede consumat, aruncat inapoi in Mecanismul Urias al redefinirii materiei prime.

Ultima calitate dobandita in acest proces de socializare masiva, fortata si agresiva, care a reusit sa fie denaturant si cumva inversat – de la multiplu la unu – este claritatea gandului ca aportul meu, in oricare directie, pe orice plan, in orice privinta, este nula. Eu nu reprezint mai mult decat o suma de calitati si caracteristici sociale transpuse intr-o individualitate produsa de sistem si mentinuta de sistem. Sistemul este singurul care imi poate oferi dreptul la existenta. Daca sistemul, asa cum este obisnuit sa actioneze, inertial si neprogramat, hotaraste sa ma anuleze ca si entitate, sa-mi reconfigureze traseul existential, atunci voi deveni un produs nou, proaspat ambalat sau poate doar rembrenduit.

Eroarea individualitatii (ca si caracteristica a mintii lucide, presupus libere) este aceea ca graviteaza in jurul iluziei de libertate, de neparticipare, de diferentiere, de unicitate. Tot Sistemul, de altfel ingaduitor, iti ofera si acest drept – de a avea iluzii. Aceastea cresc si se dezvolta odata cu tine. Momentul cand te recunosti ca parte a sistemului este momentul in care esti salvat. Ca parte sistemica a Sistemului Global incepi sa capeti utilitate, “sa fii vazut”, sa ai o “identitate”. In eventualitatea in care continui sa traiesti agatat de iluzia libertatii si limitelor autoimpuse, esti destinat resetarii automate.